Sufletul Pereche Te Cheama.pdfl
Sufletul Pereche Te Cheama.pdfl ::: https://urluss.com/2sUQ65
Sufletul pereche te cheamă. Metode de activare a conștienței și succesului în relații Sufletul pereche te cheamă este cartea fundamentală cu îndrumări pentru a-ți găsi sufletul pereche. Russ Michael îți împărtășește numeroase tehnici verificate de materializare a sufletului tău pereche chiar aici și acum, în această viață. Michael ne arată cum funcționează nodurile de memorie ce ne leagă de generațiile anterioare și cum ne determină acestea năzuința către anumite suflete.Citește tot rezumatul cărții Sufletul pereche te cheama... Află din această carte cum să-ți ascuți simțurile și să-ți pregătești inima pentru a răspunde chemării sufletului tău pereche!Citește mai puțin...
Un suflet, în majoritatea tradițiilor spirituale, filozofice și psihologice, reprezintă esența imaterială (muritoare sau uneori nemuritoare) a unei persoane sau lucru viu.[1] Multe sisteme filozofice și spirituale învață că oamenii au suflete; unele atribuie suflete tuturor lucrurilor vii și chiar obiectelor fără viață (cum ar fi râurile); această credință este în mod curent numită animism.[2] Se crede adesea că sufletul iese din corp și continuă să trăiască după moartea unei persoane, iar unele religii afirmă că Dumnezeu este cel care creează suflete.Sufletul este adesea considerat parte integrală și esențială pentru conștiință și personalitate, poate funcționa ca un sinonim pentru spirit, minte sau sine,[3] deși despre termenul de suflet s-a spus că funcționează într-un mod suficient de diferit de spirit și psihic încât să nu fie folosit interschimbabil.[4][5][6]
Sufletul poate fi considerat ca o entitate independentă sau ca întreaga ființă vie (om sau animal). Din punct de vedere științific existența sufletului nu a fost dovedită niciodată, acesta fiind doar un concept fictiv.
Deși termenii de suflet și spirit sunt uneori folosite interschimbabil, sufletul poate să denote un aspect mai lumesc și mai puțin transcendental al unei persoane.[4] Potrivit psihologului James Hillman, sufletul are o afinitate pentru gândurile negatice și imagini, în timp ce spiritul caută să se ridice peste încurcăturile vieții și morții.[5] Termenii de suflet și psihic pot fi de asemeni tratate ca sinonime, deși psihic are o conotație mai mult fizică, în timp ce suflet este conectat mai îndeaproape de spiritualitate și religie.[6]
Grecii antici foloseau același cuvânt pentru 'viu' cu 'însuflețit'. Astfel, cea mai veche opinie filozofică occidentală ce a supraviețuit poate sugera că termenii de "suflet" și "plin de viață" erau sinonime - poate nu ca având viață universal presupunea stăpânirea unui suflet ca în Budism, ci că completa "plenitudine de viață" și "sufletul" erau relaționate conceptual.
Francis M. Cornford îl citează pe Pindar când spune că sufletul doarme în timp ce trupul este activ, dar atunci când cineva doarme, sufletul este activ și relevă în mulți un vis "ce răsplătește cu bucurie sau întristare în curând".[10]
Erwin Rohde scrie că în timpurile pre-Pitagoreice exista credința că sufletul nu avea viață când pleca din trup, și se retrăgea în Hades fără nici o speranță de a se întoarce într-un trup.[11]
Platon, reflectând asupra cuvintelor învățătorului său Socrate, considera sufletul ca fiind esența unei persoane, ființe, ceea ce decide cum ne comportăm. El considera această esență ca un ocupant necorporal, etern al ființei noastre. În timp ce corpurile mor, sufletul este în continuu renăscut ulterior în alte corpuri. Sufletul Platonic cuprinde 3 părți:1. Logosul - (mintea, nous, sau rațiunea) - (trad."Cuvântul")2. Thymos/Thumos (emoția, plin de spirit sau masculinul) - (trad."Îndrazneală/Spirit")3. Eros-ul (apetitul, dorința sau femininul)Toate acestea au o funcție într-un suflet echilibrat și împăcat.
Aristotel, urmându-l pe Plato, a definit sufletul ca fiind miezul sau "esența" unei ființe umane, dar argumentând împotriva faptului că acesta ar avea o existență separată în întregime. În vederea lui Aristotel, sufletul unui lucru viu este activitatea sa, aceasta fiind, "viața" sa; spre exemplu, sufletul unui ochi, scria el, dacă ar fi o formă de viață independentă în sinea lui, ar fi văzul. Din nou, dacă un cuțit ar avea suflet, acțiunea de a tăia ar fi sufletul lui, deoarece "tăierea" este esența a ceea ce înseamnă să fi un cuțit. Spre deosebire de Plato și tradițiile religioase, Aristotel nu a considerat sufletul în întregimea sa, ca fiind un ocupant separat, fantomatic al corpului (așa cum nu putem separa activitatea de a "tăia" de cuțit). În timp ce sufletul, din perspectiva lui Aristotel, este de fapt o realitate a corpului viu, nu poate fi imortal (când un cuțit este distrus, tăierea încetează). Mai precis, sufletul este "prima realitate" a unui corp: capacitatea sa simplu pentru viața însăși, separată de diferitele abilități ale sufletului, cum ar fi senzația, nutriția și așa mai departe, care atunci când sunt aplicate constituie "a doua realitate", ce putem să o numim "împlinirea". "Toporul are o margine pentru tăiat" era, pentru Aristotel, analog cu "Oamenii au corpuri pentru activitatea umană". Activitatea rațională a părții intelectuale a sufletului, împreună cu celelalte două părți ale sufletului-partea sa vegetativă și animalică, ce o are în comun cu celelalte animale-astfel în viziunea lui Aristotel constituie esența unui suflet uman. Aristotel a folosit conceptul său de suflet în multe din lucrările sale; De Anima (Despre suflet) oferă un bun loc de plecare pentru a câștiga o mai mare înțelegere asupra perspectivelor lui.
Este o dezbatere nesfârșită asupra viziunilor lui Aristotel cu privire la nemurirea sufletului uman; Aristotel este foarte clar, totuși spre sfârșitul lucrării sale, De Anima, el crede că partea intelectuală a sufletului este eternă și separabilă de corp. Nu este clar, totuși, în ce grad acest suflet este individual. Spre exemplu, Aristotel scrie că sufletul după moarte "nu își amintește", o viziune compatibilă cu credințele obișnuite grecești. Poate că nu valorează nimic că interpretările lui Aquino ale acestor remarci, relatarea lui Aristotel asupra vieții de apoi este mai similară cu cea a creștinilor decât pare la prima vedere.
Aristotel a împărțit abilitatea intelectuală în două părți principale, "deliberativă" sau "calculată" și cea "științifică" sau "teoretică". Prima din acestea apoi a subdivizat-o, pentru a produce o tripărțire a sufletului intelectual ca tehnic, prudent și teoretic. Prima dintre acestea este arta, ce are obiectul în ceva exterior omului, produsul activității sale. A doua, prudența, are exprimarea în activitatea însăși; este uneori numită și "arta" efectuarii. Cea mai înaltă expresie a ei este politica, în care, în corpul lucrărilor lui Aristotel, tratatul său asupra eticii servește ca o introducere. Prudența este preocupată cu ceea ce omul ar trebui să facă, și astfel cu viitorul. A treia parte a abilității intelectuale, înțelegerea științifică, este activitatea supremă a talentului și potrivit omului în sine, din moment ce este funcționarea intelectului său ce îl diferențiază de celelalte animale. Teoria este preocupată cu natura, și cu ceea ce este decât cu ceea ce omul ar trebui să facă. În timp ce acestea sunt părți din abilitatea rațională a omului, activitatea lor corectă constituie "excelențele" sau "virtuțiile" o părții raționale din om, din care sunt cinci: arta, prudența și știința, corespunzând cu numele acestor abilități în sinea lor, cât și "nous", adesea tradus ca "înțelegere" sau "inteligență" și "sophia" sau "înțelepciune". Nous este o cunoaștere intuitivă a primelor principii, ce sunt indemonstrabile; sophia este combinația acestei "înțelegeri" cu știința.
Urmându-l pe Aristotel, medicii filozofi musulmani persani, Avicenna și Ibn al-Nafis, au elaborat mai departe înțelegerea Aristotelica a sufletului și au dezvoltat propriile lor teorii asupra sufletului. Ambii au făcut o distincție între suflet și spirit, și în special, doctrina Avicenniană asupra naturii sufletului a fost influentă printre scolastici. Unele din perspectivele lui Avicenna asupra sufletului includ ideea că imortalitatea sufletului este o consecință a naturii sale, și nu un scop ce trebuie să îl îndeplinească. În teoria sa din "Cele zece intelecte", el vedea sufletul uman ca al zecelea și ultimul intelect.
În timp ce a fost încarcerat, Avicenna a scris celebra sa lucrare "Omul plutitor", experiment mental menit să demonstreze conștiența de sine umană și caracterul material al sufletului. Le spunea cititorilor săi să se imagineze suspendați în aer, izolați de orice senzație, lucru ce include nici un contact senzorial cu trupul lor. Argumentează că, în acest scenariu, cineva încă ar avea conștiința se sine. Astfel el concluzionează că ideea de sine nu este dependentă logic de nici un obiect fizic, și că sufletul nu ar trebui văzut în termeni relativi, ci ca pe o substanță oferită primordial. Această afirmație a fost rafinată și simplificată mai târziu de René Descartes în termenii epistemici când spunea: "Pot abstractiza din supozițiile tuturor obiectelor externe, dar nu din supoziția propriei mele conștiințe."[12]
Avicenna în general sprijinea ideea lui Aristotel că sufletul originează din inimă, în timp ce Ibn al-Nafis pe cealaltă parte respingea această idee, și argumenta în schimb că sufletul "este relaționat la întreg și nu la unul sau mai multe organe". Critica mai departe ideea aristotelică că fiecare suflet unic are nevoie de existența unei surse unice, în acest caz inima. Ibn al-Nafis concluziona că "sufletul este relaționat primar nici la spirit și nici la vreun organ, ci mai degrabă la întreaga materie al cărui temperament este pregătit să primească acel suflet" și definește sufletul ca nimic alceva decât "ceea ce un om indică când spune "Eu"".[13] 2b1af7f3a8